Marilyn Manson - "Putting Holes in Hapiness" acoustic
M-am certat cu mama astazi si am simtit nevoia sa plec cat mai departe, asa ca am luat-o spre parc. In timpul ala, am compus, pentru ca asa ma descarc eu cand ma simt foarte rau: compunand. Pentru nu stiu ce motiv, au inceput sa apara in spatele meu [in mintea mea] persoane din viata mea, asa ca am inceput sa le povestesc ce se intampla.In timp ce mergeam inspre parc, am compus un cantec cu aproximativ 7 strofe. In momentul asta nu imi mai amintesc decat "You always hide from me/Always lie to me/Always accusing me /Always against me" care era refrenul. Uneori, imi apareau in minte versurile "I know is the last day on Earth , we`ll be together while the Planet dies, I know is the last day in Earth, we never said goodbye."
Am ajuns pe pod: nu se vedea nimic si parea ca, cu fiecare pas pe care il faceam eram tot mai mult inghitita de un taram intunecat, mancata de umbre. Era ca si cand as fi fost undeva pe o alta planeta: deasupra mea, milioane de stele, mici, vizibile pentru noi sub forma unor puncte, facandu-ma sa inteleg cat de nesemnificativi suntem noi, ca suntem atat de puternici si totusi, atat de marunti, ca exista viata pe celelalte planete si ca noi ne-am folosit tehnologia pentru ca incepe razboaie si pentru a distruge Pamantul in loc sa le folosim pentru a incerca sa intram in contact cu ele! Pentru ca noi suntem asa datorita influentei mediului Terrei asupra noastra, poate sunt omuleti cu pielea verde si cu ochii negri, mari, dar nu am incercat niciodata [cel putin, din cate ni s-au spus] sa luam legatura cu ei, sa vedem daca e sau nu adevarat ce se spune. Sau poate....nu din neputinta, ci din lasitate.Din teama ca, odata ce se va confirma ca e viata pe alte planete, ne vom da seama cat de neputinciosi si nesemnificativ suntem si ca ei ar avea o putere extraordinara asupra noastra.Apa, atat de inteunecata, reflectand pana si cea mai mica lumina in nuante de rosu inchis si oranj, aburul , pe munte , cerul rosiatic si Manastirea , ca si cand ar fi undeva pe cer , ca si cand ar face parte din stele.
Priveam ramurile si ma intrebam ce ar fi facut Van Gogh daca ar fi fost acolo. Am ajuns la concluzia ca, el , avand in vedere ca nu folosea culori inchise, probabil ar fi pictat cerul cu nuante de galben ,pentru ca era culoarea lui favorita.Probabil, in urma consumarii Absintului ar fi reusit sa simta viata din pomi, sa le simta esenta, inimile, ar fi pictat pomii pana la cer, atat de aproape de stele.... mi-ar fi placut sa am un T.A.R.D.I.S, ca in "Dr. Who" si sa il chem, sa pictam impreuna peisajul...
M-am asezat pe un leagan si , cand in sfarsit am realizat ca eram complet singura, au inceput sa curga amintiri una dupa alta: "Acolo am fost cu prietena aceea cu care m-am certat si probabil lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel...discutiile, ideile...nimic...." "Acolo am fost cu *nume* ...nu-mi prea amintesc ce s-a intamplat ...:D " "Acolo cu tata" "Acolo cu mama" .Locul acela devenise un spatiu in care toate lucrurile acelea semnificative pentru mine se desfasurau in acelasi timp. Dintr-o data, totul a disparut si m-am trezit, pe leagan, eu, singura, o personificare a copilariei pierdute, a singuratatii, a tristetii, a mortii unui suflet. Pentru ca un suflet nu poate fi complet fara altele. Si, atunci, asa m-am simtit :moarta.
Noroc ca starile astea sunt rare... dar nu regret nimic.Rareori se intampla sa vad un loc atat de frumos, atat de plin de semnificatii. Nu regret ca am plecat, nu regret ca m-am certat cu mama, nu regret nimic pentru ca ce am vazut e mai frumos decat orice altceva ce voi vedea , probabil, mult timp de-acum incolo....pentru ca modul asta e de a gandi, nu dureaza mult, din pacate.
Marilyn Manson - "The last day on Earth" acoustic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu